Subpage under development, new version coming soon!
Subject: »Odihnească-se în pace
#1 to
stanes [del]
am gasit pe un alt forum un mesaj pe care cred ca e bine sa-l cititi:
oameni buni, de ce nu înţelegeţi că e vorba de o boală? depresia este o boală, şi încă una foarte serioasă, care, netratată, te duce nu pe culmile disperării ci de-a dreptul în pragul sinuciderii. a fi nedumerit că o persoană îşi ia viaţa ca urmare a depresiei e ca şi cum te-ai minuna că cineva bolnav de cancer sucombă în cele din urmă datorită bolii. şi într-un caz şi-n celălalt boala ucide, chiar dacă în cazul depresivului, din exterior şi superficial privind, vedem (doar) o sinucidere. putem duce paralela între cancer şi depresie un pas mai departe: fiecare, în modul său specific, te întoarce pe tine însuţi împotriva ta. în timp ce cancerul operează la nivel somatic, întoarcând trupul împotriva trupului, depresia lucrează pe plan psihic, întorcând mintea împotriva minţii şi, în cazurile severe, chiar împotriva trupului. depression hijacks your mind, so to speak, and turns it against itself. asta presupune automat o metamorfoză: depresivul încetează a mai fi cel/cea care a fost iar, în consecinţă, actele sale, inclusiv sinuciderea, nu-i mai aparţin, ci sunt doar manifestările exterioare ale unei suferinţe invizibile.
pentru majoritatea dintre noi sinuciderea depresivului rămâne o sinucidere, adică un act stigmatizabil, tocmai fiindcă o interpretăm exclusiv ca pe o încălcare a unui tabu cultural, pe cât de străvechi pe atât de puternic.
depresivul nu percepe lumea înconjurătoare asemeni omului sănătos. e inutil şi eronat prin urmare să scoţi în evidenţă faptul că cel care şi-a pus capăt zilelor avea o situaţie financiară sau personală relativ bună în comparaţie cu semenii săi, reproşânsu-i, altfel spus, că n-a ştiut să aprecieze la adevărata valoare ceea ce i-a oferit viaţa (când, nu-i aşa, atâţia alţii rezistă cu brio unor situaţii mult mai dificile). but that’s hardly the point. mintea depresivului deformează realitatea, fixându-se obsesiv pe o problemă sau pe un set de probleme pe care le re-prezintă (am pus linioara tocmai pentru a arăta ca e vorba de o interpretare) într-o asemenea manieră încât îi apar bolnavului ca fiind nerezolvabile. sinuciderea n-ar fi aşadar, în mintea distorsionată şi distorsionantă a depresivului, decât alternativa „logică” la o situaţie insolubilă, încetarea unei suferinţe insuportabile. ieşirea la limanul mult dorit, în ultimă instanţă.
nu, depresivul care-şi curmă viaţa nu e nici laş, nici curajos, ci doar un om profund bolnav.
depresia e cu atât mai periculoasă cu cât îţi dă senzaţia, cel puţin iniţial, că o poţi ţine sub control, că o poţi duce pe picioare fără ajutor specializat. de aceea rudele şi prietenii sinucigaşului sunt şocaţi de moartea sa. mai precis, nu pot cuprinde cu mintea lor sănătoasă, şi subliniez cuvântul sănătoasă, faptul că o cârtiţă invizibilă a tot săpat o reţea densă de galerii subterane în chiar fundaţia fiinţei celui drag până când, inevitabil, aceasta s-a prăbuşit. they cannot wrap their heads (or minds) around it, cum plastic se spune în engleză.
cât despre modul în care pui problema copiilor, dAImon, se vede că n-ai auzit de postpartum depression (un articol introductiv poţi citi pe Wikipedia la http://en.wikipedia.org/wiki/Postpartum_depression). din câte am citit pe net, boala Mădălinei dura de aproximativ un an, adică de după naşterea copilului, ceea ce face ca ipoteza depresiei postnatale să fie foarte tentantă. o să-ţi povestesc acum pe scurt o întâmplare adevărată de aici din oraş ca să vezi că gestul Mădălinei nu este nici izolat, nici cel mai dramatic. o tânără australiancă venită la studii în Canada s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit în cele din urmă cu un localnic. după un timp li s-au născut doi băieţi. numai că, din păcate, căsnicia a început să scârţâie iar după o vreme tinerii părinţi au decis să se separe. pe 1 februarie 2010, soţul primeşte un telefon de la poliţie cum că soţia îi era în drum spre spital: se aruncase de pe un pod pe autostrada de dedesubt, în calea maşinilor, dar supravieţuise miraculos. „şi copiii, unde-s copiii?” l-a întrebat imediat tatăl pe poliţist. „care copii? n-am găsit niciun copil aici” i-a răspuns poliţistul. soţul a sărit imediat în maşină şi s-a repezit la casa unde locuia mama împreună cu cei doi băieţei, unul avea trei ani şi ceva, celălalt în jur de un an. acolo, linişte totală. a început să-i caute prin toate camerele, cuprins de cele mai negre presimţiri, împreună cu o vecină care-l însoţise înăuntru. i-au găsit nu după mult timp pe amândoi, înecaţi în cadă.
la aflarea ştirii, întreg oraşul a intrat în stare de şoc. „cum e posibil aşa ceva?” se întrebau toţi, fie că îi cunoşteau pe eroii tragediei, fie că nu-i văzuse în viaţa lor. cum e posibil ca o mamă, despre care cei apropiaţi spuneau că îşi iubea copiii foarte mult, să-şi omoare cu sânge rece pruncii şi apoi să încerce să se sinucidă? ce monstru putea fi în stare de o asemenea grozăvie? de-abia după câteva zile detaliile poveştii au început să iasă la iveală. pe scurt, femeia căzuse într-o depresie adâncă. singură cu doi copii (toată familia biologică îi era în Australia), într-o ţară străină ale cărei ierni lungi, grele, întunecate şi friguroase contrastau evident cu soarele şi căldura de acasă, tânara îşi dorea cu ardoare să se întoarcă alături de cei dragi. numai că un ordin judecătoresc o împiedica să-şi ia copiii cu ea, deoarece tatăl îşi exprimase temerea cum că, odată ajunşi pe celălalt continent, nu-şi va mai vedea băieţii niciodată. situaţia părea, cel puţin în mintea ei bolnavă, fără ieşire. nu se ştie cu exactitate cât s-a luptat femeia cu gândurile negre care o asaltau, cert este că doi copii nevinovaţi au murit într-un mod absurd iar un număr de alte vieţi au fost distruse pentru totdeauna.
e perfect natural să rămânem stupefiaţi în faţa sinuciderii provocate de depresie tocmai pentru că boala ne e fundamental exterioară. mintea sănătoasă nu se va putea identifica niciodată cu mecanismele care pun în mişcare o minte bolnavă (reciproca e valabilă). putem, în schimb, să ne oprim câteva secunde înainte de a formula verdicte irevocabile şi ireverenţioase pentru a reflecta asupra faptului că nu se cuvine să ne dăm cu părerea atâta timp cât datele esenţiale ale problemei sunt şi ne vor rămâne, pentru totdeauna, inaccesibile. pentru a ne accepta şi a ne asuma, cu alte cuvinte, ne-înţelegerea preaomenească.
odihneşte-te în pace, Mădălina
oameni buni, de ce nu înţelegeţi că e vorba de o boală? depresia este o boală, şi încă una foarte serioasă, care, netratată, te duce nu pe culmile disperării ci de-a dreptul în pragul sinuciderii. a fi nedumerit că o persoană îşi ia viaţa ca urmare a depresiei e ca şi cum te-ai minuna că cineva bolnav de cancer sucombă în cele din urmă datorită bolii. şi într-un caz şi-n celălalt boala ucide, chiar dacă în cazul depresivului, din exterior şi superficial privind, vedem (doar) o sinucidere. putem duce paralela între cancer şi depresie un pas mai departe: fiecare, în modul său specific, te întoarce pe tine însuţi împotriva ta. în timp ce cancerul operează la nivel somatic, întoarcând trupul împotriva trupului, depresia lucrează pe plan psihic, întorcând mintea împotriva minţii şi, în cazurile severe, chiar împotriva trupului. depression hijacks your mind, so to speak, and turns it against itself. asta presupune automat o metamorfoză: depresivul încetează a mai fi cel/cea care a fost iar, în consecinţă, actele sale, inclusiv sinuciderea, nu-i mai aparţin, ci sunt doar manifestările exterioare ale unei suferinţe invizibile.
pentru majoritatea dintre noi sinuciderea depresivului rămâne o sinucidere, adică un act stigmatizabil, tocmai fiindcă o interpretăm exclusiv ca pe o încălcare a unui tabu cultural, pe cât de străvechi pe atât de puternic.
depresivul nu percepe lumea înconjurătoare asemeni omului sănătos. e inutil şi eronat prin urmare să scoţi în evidenţă faptul că cel care şi-a pus capăt zilelor avea o situaţie financiară sau personală relativ bună în comparaţie cu semenii săi, reproşânsu-i, altfel spus, că n-a ştiut să aprecieze la adevărata valoare ceea ce i-a oferit viaţa (când, nu-i aşa, atâţia alţii rezistă cu brio unor situaţii mult mai dificile). but that’s hardly the point. mintea depresivului deformează realitatea, fixându-se obsesiv pe o problemă sau pe un set de probleme pe care le re-prezintă (am pus linioara tocmai pentru a arăta ca e vorba de o interpretare) într-o asemenea manieră încât îi apar bolnavului ca fiind nerezolvabile. sinuciderea n-ar fi aşadar, în mintea distorsionată şi distorsionantă a depresivului, decât alternativa „logică” la o situaţie insolubilă, încetarea unei suferinţe insuportabile. ieşirea la limanul mult dorit, în ultimă instanţă.
nu, depresivul care-şi curmă viaţa nu e nici laş, nici curajos, ci doar un om profund bolnav.
depresia e cu atât mai periculoasă cu cât îţi dă senzaţia, cel puţin iniţial, că o poţi ţine sub control, că o poţi duce pe picioare fără ajutor specializat. de aceea rudele şi prietenii sinucigaşului sunt şocaţi de moartea sa. mai precis, nu pot cuprinde cu mintea lor sănătoasă, şi subliniez cuvântul sănătoasă, faptul că o cârtiţă invizibilă a tot săpat o reţea densă de galerii subterane în chiar fundaţia fiinţei celui drag până când, inevitabil, aceasta s-a prăbuşit. they cannot wrap their heads (or minds) around it, cum plastic se spune în engleză.
cât despre modul în care pui problema copiilor, dAImon, se vede că n-ai auzit de postpartum depression (un articol introductiv poţi citi pe Wikipedia la http://en.wikipedia.org/wiki/Postpartum_depression). din câte am citit pe net, boala Mădălinei dura de aproximativ un an, adică de după naşterea copilului, ceea ce face ca ipoteza depresiei postnatale să fie foarte tentantă. o să-ţi povestesc acum pe scurt o întâmplare adevărată de aici din oraş ca să vezi că gestul Mădălinei nu este nici izolat, nici cel mai dramatic. o tânără australiancă venită la studii în Canada s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit în cele din urmă cu un localnic. după un timp li s-au născut doi băieţi. numai că, din păcate, căsnicia a început să scârţâie iar după o vreme tinerii părinţi au decis să se separe. pe 1 februarie 2010, soţul primeşte un telefon de la poliţie cum că soţia îi era în drum spre spital: se aruncase de pe un pod pe autostrada de dedesubt, în calea maşinilor, dar supravieţuise miraculos. „şi copiii, unde-s copiii?” l-a întrebat imediat tatăl pe poliţist. „care copii? n-am găsit niciun copil aici” i-a răspuns poliţistul. soţul a sărit imediat în maşină şi s-a repezit la casa unde locuia mama împreună cu cei doi băieţei, unul avea trei ani şi ceva, celălalt în jur de un an. acolo, linişte totală. a început să-i caute prin toate camerele, cuprins de cele mai negre presimţiri, împreună cu o vecină care-l însoţise înăuntru. i-au găsit nu după mult timp pe amândoi, înecaţi în cadă.
la aflarea ştirii, întreg oraşul a intrat în stare de şoc. „cum e posibil aşa ceva?” se întrebau toţi, fie că îi cunoşteau pe eroii tragediei, fie că nu-i văzuse în viaţa lor. cum e posibil ca o mamă, despre care cei apropiaţi spuneau că îşi iubea copiii foarte mult, să-şi omoare cu sânge rece pruncii şi apoi să încerce să se sinucidă? ce monstru putea fi în stare de o asemenea grozăvie? de-abia după câteva zile detaliile poveştii au început să iasă la iveală. pe scurt, femeia căzuse într-o depresie adâncă. singură cu doi copii (toată familia biologică îi era în Australia), într-o ţară străină ale cărei ierni lungi, grele, întunecate şi friguroase contrastau evident cu soarele şi căldura de acasă, tânara îşi dorea cu ardoare să se întoarcă alături de cei dragi. numai că un ordin judecătoresc o împiedica să-şi ia copiii cu ea, deoarece tatăl îşi exprimase temerea cum că, odată ajunşi pe celălalt continent, nu-şi va mai vedea băieţii niciodată. situaţia părea, cel puţin în mintea ei bolnavă, fără ieşire. nu se ştie cu exactitate cât s-a luptat femeia cu gândurile negre care o asaltau, cert este că doi copii nevinovaţi au murit într-un mod absurd iar un număr de alte vieţi au fost distruse pentru totdeauna.
e perfect natural să rămânem stupefiaţi în faţa sinuciderii provocate de depresie tocmai pentru că boala ne e fundamental exterioară. mintea sănătoasă nu se va putea identifica niciodată cu mecanismele care pun în mişcare o minte bolnavă (reciproca e valabilă). putem, în schimb, să ne oprim câteva secunde înainte de a formula verdicte irevocabile şi ireverenţioase pentru a reflecta asupra faptului că nu se cuvine să ne dăm cu părerea atâta timp cât datele esenţiale ale problemei sunt şi ne vor rămâne, pentru totdeauna, inaccesibile. pentru a ne accepta şi a ne asuma, cu alte cuvinte, ne-înţelegerea preaomenească.
odihneşte-te în pace, Mădălina
nea tagarta to
#1
Schizofrenia este o boala adevarata, depresia este o ''boala'' a societatii moderne si afecteaza predominant persoanele razgaiate.
+1111111111111111111111111111111111111111111111111111
mihaicin [del] to
#1
Foarte bine punctat.
@puppet: Nu se aplica doar persoanelor "razgaiate". Cunosc persoane care au fost in depresie, au vrut sa se sinucida, dar si-au dat seama ca au o problema si au reusit sa treaca pana la urma. Totul e sa ceara ajutor, lucru care din pacate nu s-a intamplat in acest caz.
@stanes: Nu m-am gandit ca ai putea fi gay...dar daca tu pui problema asa...problemele pe care le pui tu nu starnesc interesul, de asta ti se pare ca sunt de nerezolvat. Uneori esti interesant pt lectura, ai putea scrie o carte (sincer), dar daca e sa o luam serios...mai bine ramanem la fictiune.
@puppet: Nu se aplica doar persoanelor "razgaiate". Cunosc persoane care au fost in depresie, au vrut sa se sinucida, dar si-au dat seama ca au o problema si au reusit sa treaca pana la urma. Totul e sa ceara ajutor, lucru care din pacate nu s-a intamplat in acest caz.
@stanes: Nu m-am gandit ca ai putea fi gay...dar daca tu pui problema asa...problemele pe care le pui tu nu starnesc interesul, de asta ti se pare ca sunt de nerezolvat. Uneori esti interesant pt lectura, ai putea scrie o carte (sincer), dar daca e sa o luam serios...mai bine ramanem la fictiune.
Sunt de acord dar clinic vorbind, atata vreme cat nu exista modificari patologice la nivelul creierului, nu se poate numi boala.
Daca nu ma insel, sunt multe afectiuni psihice la care nu exista modificari patologice, dar sunt considerate boli.
bine . sunt prost si neinteresant. tu ce esti ? 0.
(edited)
(edited)
#1 to
stanes [del]
cred ca discutia asta nu anunta nimic bun. sa-i punem punct aici...
pertinent comentariul de mai sus... suntem diferiti si e uneori asa de greu sa intelegem mentalitatea altora...
N-am spus ca esti prost si neinteresant.:) Cine ma cunoaste stie ce si cine sunt, nu am pretentia absurda sa stie toata lumea.
Daca citesti contextul o sa intelegi ce am vrut sa spun.
Eu unul pun punct aici, oricum nu voi mai avea acces la net o saptamana.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace!
(edited)
Daca citesti contextul o sa intelegi ce am vrut sa spun.
Eu unul pun punct aici, oricum nu voi mai avea acces la net o saptamana.
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace!
(edited)
Dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace
Dumnezeu nu iarta si nu odihneste, parerea mea. tu crezi asta, eu zic ca mori ,te mananca viermii si asta-i tot.
(edited)
Dumnezeu nu iarta si nu odihneste, parerea mea. tu crezi asta, eu zic ca mori ,te mananca viermii si asta-i tot.
(edited)
R@v7 to
stanes [del]
deja mi se pare ca se face propaganda...!!!
asta e gata s-a terminat lasati-o sa se odihneasca in pace!!!
le dati apa la moara altora am vazut si la TV... frate voi nu vedeti ca faceti sa para normal un suicid ? o sa se incurajeze prin manipulare indirecta sinucideri in masa...! in randul tinerilor ...!care sunt mai "tampitei"
asta e gata s-a terminat lasati-o sa se odihneasca in pace!!!
le dati apa la moara altora am vazut si la TV... frate voi nu vedeti ca faceti sa para normal un suicid ? o sa se incurajeze prin manipulare indirecta sinucideri in masa...! in randul tinerilor ...!care sunt mai "tampitei"
Nasol daca gandesti asa, sincer imi pare rau, daca spui pe bune se pare ca tu nu ai nici un tel in viata si nu crezi in nimic. Dar ma rog, fiecare cu parerile si credintele lui, sper ca odata cu trecerea anilor te vei razgandi.
Daca citesti contextul o sa intelegi ce am vrut sa spun
asa i-ai raspuns lui stanes,ideea e ca nici tu nu prea intelegi contextul.tocmai ti-am dat un exemplu,pe care tu nu l-ai inteles intr-un post.
mai bine va traiti viata asa cum e si va faceti viitorul voi,viata este o succesiune de decizi,nu exista destin sau alte porcarii,nu poti sa crezi in ceva ce nu stii ca exista,dar nu poti sa ignori ceva ce s-ar putea sa existe,aici ma refer la postul cu iertarea si etc.
asa i-ai raspuns lui stanes,ideea e ca nici tu nu prea intelegi contextul.tocmai ti-am dat un exemplu,pe care tu nu l-ai inteles intr-un post.
mai bine va traiti viata asa cum e si va faceti viitorul voi,viata este o succesiune de decizi,nu exista destin sau alte porcarii,nu poti sa crezi in ceva ce nu stii ca exista,dar nu poti sa ignori ceva ce s-ar putea sa existe,aici ma refer la postul cu iertarea si etc.