Subpage under development, new version coming soon!
Subject: »Odihnească-se în pace
"biblia te invata cum sa fii prostul perfect, e facuta la deruta "
Eu ti-am mai zis tie ca ai nevoie de o camasa de forta dar tu nimic...bat man bat man
Degeaba o bagi pe aia ca ai trecut testul psihologic cand ai fost fost in armata sau cand ai dat de permis, ca nu tine.Spitalul 9 scrie pe tine
Eu ti-am mai zis tie ca ai nevoie de o camasa de forta dar tu nimic...bat man bat man
Degeaba o bagi pe aia ca ai trecut testul psihologic cand ai fost fost in armata sau cand ai dat de permis, ca nu tine.Spitalul 9 scrie pe tine
stanes către un strain
sa fii sau sa fii fost fan madalina manole mi se pare.....am trait perioada..cred ca erau retardati
Daca asta nu este jignire atunci ce este?
Curios ca sariti ca arsi si tu si puppet, cu toate ca eu vorbeam strict de cei care au jignit, pe probe.
Sau si voi ati vrut sa o faceti prin ironiile voastre subtile si nu ne-am prins noi?
Altfel religia se rezuma la un simplu fapt : " Judeca si vei fii judecat!"
sa fii sau sa fii fost fan madalina manole mi se pare.....am trait perioada..cred ca erau retardati
Daca asta nu este jignire atunci ce este?
Curios ca sariti ca arsi si tu si puppet, cu toate ca eu vorbeam strict de cei care au jignit, pe probe.
Sau si voi ati vrut sa o faceti prin ironiile voastre subtile si nu ne-am prins noi?
Altfel religia se rezuma la un simplu fapt : " Judeca si vei fii judecat!"
Stai linistit, postarile mai putin civilizate au fost stersa de catre moderatori, care apoi au atras atentia asupra limbajului care se poate fi folosit pe forumuri.
nu vorbesc singur, nu sunt dement, nu sunt hadicapat mintal...sunt prost dar nu handicapat
am niste ganduri in cap de te las ..chiar poti sa-mi zici nebun.cand eram copil cineva mi-a povestit viata mea (totul s-a intamplat intocmai ) si sfarsitul e ca voi ajunge in iad. din aceasta cauza cred in Dumnezeu dar nu cel din biblie, trebuie sa fii clarvazator sa intelegi...sunt putin speriat si scriu aiureli
ps am raspuns la o jignire
am niste ganduri in cap de te las ..chiar poti sa-mi zici nebun.cand eram copil cineva mi-a povestit viata mea (totul s-a intamplat intocmai ) si sfarsitul e ca voi ajunge in iad. din aceasta cauza cred in Dumnezeu dar nu cel din biblie, trebuie sa fii clarvazator sa intelegi...sunt putin speriat si scriu aiureli
ps am raspuns la o jignire
De acord. Sunt oameni care sufera de boli, de neajunsuri, dar sa arunci viata fiindca nu te simti frumoasa!? Cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodata.
vai ce drama,vai ce inuman,de parca e prima care a avut ca desert un pumn de pastile,si M jackson,si blonda aia Anna Nicole Smith sau cum o cheama,si multi alti care si-au dat seama ca timpul trece pana la urma,de ce credeti ca au avut pofta de pastile?asa de dragu de a rontai ceva amar?vorba unora,alti sunt constienti ca mai au 2-3 sapt de viata pana o boala le pune capat zilelor si ei zambesc pana il ultimul moment,bucurandu-se de timpul ramas.
(edited)
(edited)
Cine stie care a fost motivul? Oricum nu cred ca este un fapt care se poate justifica. Imi pare rau pentru copil, in rest...
Marea ta problema e ca vrei sa pari interesant (asta daca nu e chiar alta de ordin psihic)...un fel de Gigi in miniatura.
@Pat Rice: Daca muream eu si eram cine a fost ea, cu siguranta. Ideea e ca a lasat ceva in urma, acum normal ca nu poate sa placa tuturora, gusturile difera. Din pacate tu n-o sa intelegi probabil niciodata. Problema cu fanii aparuti dupa moartea cuiva provine de altundeva, din faptul ca valorile sunt promovate in general post mortem. Asta se intampla de sute de ani, degeaba incerci tu sa pari mai destept ca toata lumea.
@Pat Rice: Daca muream eu si eram cine a fost ea, cu siguranta. Ideea e ca a lasat ceva in urma, acum normal ca nu poate sa placa tuturora, gusturile difera. Din pacate tu n-o sa intelegi probabil niciodata. Problema cu fanii aparuti dupa moartea cuiva provine de altundeva, din faptul ca valorile sunt promovate in general post mortem. Asta se intampla de sute de ani, degeaba incerci tu sa pari mai destept ca toata lumea.
Exemplele tale sunt foarte proaste. Niciunul din cei pe care i-ai dat exemplu nu s-a sinucis. Daca nu te intereseaza de ce te bagi in seama?
ideea e ca tu nu intelegi mersul lucrurilor,tu ai "un ambalaj"si te invarti in jurul lui doar pentru ca tie frica sa il deschizi,pentru ca tie teama,pentru ca asa se zice ca nu este bine,daca pretinzi ca te pricepi la psihologie atunci trebuia sa stii ca singurul lucru care chiar sperie o persoana este moartea.
aici nu este un fan club,nu vorbim despre muzica ei,vorbim despre persoana ei.nu conteaza gusturile conteaza mentalitatea.daia romania a ajuns in halu ala.
nu s-a sinucis?ma scuzi atunci,inseamna ca doar le-a fost pofta de "un pumn de pastile"
arati cu degetu ca stanes vrea sa se creada interesant,dar defapt tu doar demonstrezi opusul.
(edited)
aici nu este un fan club,nu vorbim despre muzica ei,vorbim despre persoana ei.nu conteaza gusturile conteaza mentalitatea.daia romania a ajuns in halu ala.
nu s-a sinucis?ma scuzi atunci,inseamna ca doar le-a fost pofta de "un pumn de pastile"
arati cu degetu ca stanes vrea sa se creada interesant,dar defapt tu doar demonstrezi opusul.
(edited)
tind sa-i dau dreptate lui PatRice chiar daca unii il vad sarcastic...
a fost alegerea proprie,nu a fost obligata sa procedeze astfel!
dupa ceea ce s-a intamplat,gasim topicul cu pricina si ne lasam impresionati de drama acestei fiinte care in decursul vietii a reusit sa ne inalte sufletul prin realizarile ei si gasim de cuviinta sa rostim doar "Dumnezeu s-o ierte"!
nu este suficient ...pt ca marele ajutor si sustinere le putea avea din partea noastra atunci cand s-a lovit de probleme si noi ce-am facut? am aplaudat-o si atat! cine s-o inteleaga? de ce?
cunosc din experienta proprie acest sentiment si inca sunt macinat de acest regret...
deplangem moartea indiferent de circumstante si cea mai mare greseala pe care o facem acum este faptul ca judecam pe altii!
fiecare are dreptul la opinie si nu trebuie sa ajungem sa ne ironizam pornind de la o intamplare cotidiana(macabra).
a fost alegerea proprie,nu a fost obligata sa procedeze astfel!
dupa ceea ce s-a intamplat,gasim topicul cu pricina si ne lasam impresionati de drama acestei fiinte care in decursul vietii a reusit sa ne inalte sufletul prin realizarile ei si gasim de cuviinta sa rostim doar "Dumnezeu s-o ierte"!
nu este suficient ...pt ca marele ajutor si sustinere le putea avea din partea noastra atunci cand s-a lovit de probleme si noi ce-am facut? am aplaudat-o si atat! cine s-o inteleaga? de ce?
cunosc din experienta proprie acest sentiment si inca sunt macinat de acest regret...
deplangem moartea indiferent de circumstante si cea mai mare greseala pe care o facem acum este faptul ca judecam pe altii!
fiecare are dreptul la opinie si nu trebuie sa ajungem sa ne ironizam pornind de la o intamplare cotidiana(macabra).
Nu mi-e teama, nu e nici un ambalaj. Halul in care a ajuns Romania n-are nici o legatura cu asta, nu ti se pare normal sa iti para rau cand moare o persoana pe care o apreciai. Iarasi nu iti impartasesc parerea cand spui ca singurul lucru care sperie o persoana e moartea, dar asta e cu totul alta discutie.
Nu, nu s-au sinucis. Si MJ si Anna Nicole Smith au murit dupa o supradoza, in primul caz de medicamente si in al doilea de droguri din cate stiu.
In fine, prefer sa nu continui discutia, ca n-are rost. N-o sa va schimbe nimeni.
Nu, nu s-au sinucis. Si MJ si Anna Nicole Smith au murit dupa o supradoza, in primul caz de medicamente si in al doilea de droguri din cate stiu.
In fine, prefer sa nu continui discutia, ca n-are rost. N-o sa va schimbe nimeni.
Marea ta problema e ca vrei sa pari interesant
nici pe departe, crezi ca sunt gay sa vreau interesul tau ? pun probleme la care nu se poate raspunde
(edited)
nici pe departe, crezi ca sunt gay sa vreau interesul tau ? pun probleme la care nu se poate raspunde
(edited)
#1 to
stanes [del]
am gasit pe un alt forum un mesaj pe care cred ca e bine sa-l cititi:
oameni buni, de ce nu înţelegeţi că e vorba de o boală? depresia este o boală, şi încă una foarte serioasă, care, netratată, te duce nu pe culmile disperării ci de-a dreptul în pragul sinuciderii. a fi nedumerit că o persoană îşi ia viaţa ca urmare a depresiei e ca şi cum te-ai minuna că cineva bolnav de cancer sucombă în cele din urmă datorită bolii. şi într-un caz şi-n celălalt boala ucide, chiar dacă în cazul depresivului, din exterior şi superficial privind, vedem (doar) o sinucidere. putem duce paralela între cancer şi depresie un pas mai departe: fiecare, în modul său specific, te întoarce pe tine însuţi împotriva ta. în timp ce cancerul operează la nivel somatic, întoarcând trupul împotriva trupului, depresia lucrează pe plan psihic, întorcând mintea împotriva minţii şi, în cazurile severe, chiar împotriva trupului. depression hijacks your mind, so to speak, and turns it against itself. asta presupune automat o metamorfoză: depresivul încetează a mai fi cel/cea care a fost iar, în consecinţă, actele sale, inclusiv sinuciderea, nu-i mai aparţin, ci sunt doar manifestările exterioare ale unei suferinţe invizibile.
pentru majoritatea dintre noi sinuciderea depresivului rămâne o sinucidere, adică un act stigmatizabil, tocmai fiindcă o interpretăm exclusiv ca pe o încălcare a unui tabu cultural, pe cât de străvechi pe atât de puternic.
depresivul nu percepe lumea înconjurătoare asemeni omului sănătos. e inutil şi eronat prin urmare să scoţi în evidenţă faptul că cel care şi-a pus capăt zilelor avea o situaţie financiară sau personală relativ bună în comparaţie cu semenii săi, reproşânsu-i, altfel spus, că n-a ştiut să aprecieze la adevărata valoare ceea ce i-a oferit viaţa (când, nu-i aşa, atâţia alţii rezistă cu brio unor situaţii mult mai dificile). but that’s hardly the point. mintea depresivului deformează realitatea, fixându-se obsesiv pe o problemă sau pe un set de probleme pe care le re-prezintă (am pus linioara tocmai pentru a arăta ca e vorba de o interpretare) într-o asemenea manieră încât îi apar bolnavului ca fiind nerezolvabile. sinuciderea n-ar fi aşadar, în mintea distorsionată şi distorsionantă a depresivului, decât alternativa „logică” la o situaţie insolubilă, încetarea unei suferinţe insuportabile. ieşirea la limanul mult dorit, în ultimă instanţă.
nu, depresivul care-şi curmă viaţa nu e nici laş, nici curajos, ci doar un om profund bolnav.
depresia e cu atât mai periculoasă cu cât îţi dă senzaţia, cel puţin iniţial, că o poţi ţine sub control, că o poţi duce pe picioare fără ajutor specializat. de aceea rudele şi prietenii sinucigaşului sunt şocaţi de moartea sa. mai precis, nu pot cuprinde cu mintea lor sănătoasă, şi subliniez cuvântul sănătoasă, faptul că o cârtiţă invizibilă a tot săpat o reţea densă de galerii subterane în chiar fundaţia fiinţei celui drag până când, inevitabil, aceasta s-a prăbuşit. they cannot wrap their heads (or minds) around it, cum plastic se spune în engleză.
cât despre modul în care pui problema copiilor, dAImon, se vede că n-ai auzit de postpartum depression (un articol introductiv poţi citi pe Wikipedia la http://en.wikipedia.org/wiki/Postpartum_depression). din câte am citit pe net, boala Mădălinei dura de aproximativ un an, adică de după naşterea copilului, ceea ce face ca ipoteza depresiei postnatale să fie foarte tentantă. o să-ţi povestesc acum pe scurt o întâmplare adevărată de aici din oraş ca să vezi că gestul Mădălinei nu este nici izolat, nici cel mai dramatic. o tânără australiancă venită la studii în Canada s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit în cele din urmă cu un localnic. după un timp li s-au născut doi băieţi. numai că, din păcate, căsnicia a început să scârţâie iar după o vreme tinerii părinţi au decis să se separe. pe 1 februarie 2010, soţul primeşte un telefon de la poliţie cum că soţia îi era în drum spre spital: se aruncase de pe un pod pe autostrada de dedesubt, în calea maşinilor, dar supravieţuise miraculos. „şi copiii, unde-s copiii?” l-a întrebat imediat tatăl pe poliţist. „care copii? n-am găsit niciun copil aici” i-a răspuns poliţistul. soţul a sărit imediat în maşină şi s-a repezit la casa unde locuia mama împreună cu cei doi băieţei, unul avea trei ani şi ceva, celălalt în jur de un an. acolo, linişte totală. a început să-i caute prin toate camerele, cuprins de cele mai negre presimţiri, împreună cu o vecină care-l însoţise înăuntru. i-au găsit nu după mult timp pe amândoi, înecaţi în cadă.
la aflarea ştirii, întreg oraşul a intrat în stare de şoc. „cum e posibil aşa ceva?” se întrebau toţi, fie că îi cunoşteau pe eroii tragediei, fie că nu-i văzuse în viaţa lor. cum e posibil ca o mamă, despre care cei apropiaţi spuneau că îşi iubea copiii foarte mult, să-şi omoare cu sânge rece pruncii şi apoi să încerce să se sinucidă? ce monstru putea fi în stare de o asemenea grozăvie? de-abia după câteva zile detaliile poveştii au început să iasă la iveală. pe scurt, femeia căzuse într-o depresie adâncă. singură cu doi copii (toată familia biologică îi era în Australia), într-o ţară străină ale cărei ierni lungi, grele, întunecate şi friguroase contrastau evident cu soarele şi căldura de acasă, tânara îşi dorea cu ardoare să se întoarcă alături de cei dragi. numai că un ordin judecătoresc o împiedica să-şi ia copiii cu ea, deoarece tatăl îşi exprimase temerea cum că, odată ajunşi pe celălalt continent, nu-şi va mai vedea băieţii niciodată. situaţia părea, cel puţin în mintea ei bolnavă, fără ieşire. nu se ştie cu exactitate cât s-a luptat femeia cu gândurile negre care o asaltau, cert este că doi copii nevinovaţi au murit într-un mod absurd iar un număr de alte vieţi au fost distruse pentru totdeauna.
e perfect natural să rămânem stupefiaţi în faţa sinuciderii provocate de depresie tocmai pentru că boala ne e fundamental exterioară. mintea sănătoasă nu se va putea identifica niciodată cu mecanismele care pun în mişcare o minte bolnavă (reciproca e valabilă). putem, în schimb, să ne oprim câteva secunde înainte de a formula verdicte irevocabile şi ireverenţioase pentru a reflecta asupra faptului că nu se cuvine să ne dăm cu părerea atâta timp cât datele esenţiale ale problemei sunt şi ne vor rămâne, pentru totdeauna, inaccesibile. pentru a ne accepta şi a ne asuma, cu alte cuvinte, ne-înţelegerea preaomenească.
odihneşte-te în pace, Mădălina
oameni buni, de ce nu înţelegeţi că e vorba de o boală? depresia este o boală, şi încă una foarte serioasă, care, netratată, te duce nu pe culmile disperării ci de-a dreptul în pragul sinuciderii. a fi nedumerit că o persoană îşi ia viaţa ca urmare a depresiei e ca şi cum te-ai minuna că cineva bolnav de cancer sucombă în cele din urmă datorită bolii. şi într-un caz şi-n celălalt boala ucide, chiar dacă în cazul depresivului, din exterior şi superficial privind, vedem (doar) o sinucidere. putem duce paralela între cancer şi depresie un pas mai departe: fiecare, în modul său specific, te întoarce pe tine însuţi împotriva ta. în timp ce cancerul operează la nivel somatic, întoarcând trupul împotriva trupului, depresia lucrează pe plan psihic, întorcând mintea împotriva minţii şi, în cazurile severe, chiar împotriva trupului. depression hijacks your mind, so to speak, and turns it against itself. asta presupune automat o metamorfoză: depresivul încetează a mai fi cel/cea care a fost iar, în consecinţă, actele sale, inclusiv sinuciderea, nu-i mai aparţin, ci sunt doar manifestările exterioare ale unei suferinţe invizibile.
pentru majoritatea dintre noi sinuciderea depresivului rămâne o sinucidere, adică un act stigmatizabil, tocmai fiindcă o interpretăm exclusiv ca pe o încălcare a unui tabu cultural, pe cât de străvechi pe atât de puternic.
depresivul nu percepe lumea înconjurătoare asemeni omului sănătos. e inutil şi eronat prin urmare să scoţi în evidenţă faptul că cel care şi-a pus capăt zilelor avea o situaţie financiară sau personală relativ bună în comparaţie cu semenii săi, reproşânsu-i, altfel spus, că n-a ştiut să aprecieze la adevărata valoare ceea ce i-a oferit viaţa (când, nu-i aşa, atâţia alţii rezistă cu brio unor situaţii mult mai dificile). but that’s hardly the point. mintea depresivului deformează realitatea, fixându-se obsesiv pe o problemă sau pe un set de probleme pe care le re-prezintă (am pus linioara tocmai pentru a arăta ca e vorba de o interpretare) într-o asemenea manieră încât îi apar bolnavului ca fiind nerezolvabile. sinuciderea n-ar fi aşadar, în mintea distorsionată şi distorsionantă a depresivului, decât alternativa „logică” la o situaţie insolubilă, încetarea unei suferinţe insuportabile. ieşirea la limanul mult dorit, în ultimă instanţă.
nu, depresivul care-şi curmă viaţa nu e nici laş, nici curajos, ci doar un om profund bolnav.
depresia e cu atât mai periculoasă cu cât îţi dă senzaţia, cel puţin iniţial, că o poţi ţine sub control, că o poţi duce pe picioare fără ajutor specializat. de aceea rudele şi prietenii sinucigaşului sunt şocaţi de moartea sa. mai precis, nu pot cuprinde cu mintea lor sănătoasă, şi subliniez cuvântul sănătoasă, faptul că o cârtiţă invizibilă a tot săpat o reţea densă de galerii subterane în chiar fundaţia fiinţei celui drag până când, inevitabil, aceasta s-a prăbuşit. they cannot wrap their heads (or minds) around it, cum plastic se spune în engleză.
cât despre modul în care pui problema copiilor, dAImon, se vede că n-ai auzit de postpartum depression (un articol introductiv poţi citi pe Wikipedia la http://en.wikipedia.org/wiki/Postpartum_depression). din câte am citit pe net, boala Mădălinei dura de aproximativ un an, adică de după naşterea copilului, ceea ce face ca ipoteza depresiei postnatale să fie foarte tentantă. o să-ţi povestesc acum pe scurt o întâmplare adevărată de aici din oraş ca să vezi că gestul Mădălinei nu este nici izolat, nici cel mai dramatic. o tânără australiancă venită la studii în Canada s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit în cele din urmă cu un localnic. după un timp li s-au născut doi băieţi. numai că, din păcate, căsnicia a început să scârţâie iar după o vreme tinerii părinţi au decis să se separe. pe 1 februarie 2010, soţul primeşte un telefon de la poliţie cum că soţia îi era în drum spre spital: se aruncase de pe un pod pe autostrada de dedesubt, în calea maşinilor, dar supravieţuise miraculos. „şi copiii, unde-s copiii?” l-a întrebat imediat tatăl pe poliţist. „care copii? n-am găsit niciun copil aici” i-a răspuns poliţistul. soţul a sărit imediat în maşină şi s-a repezit la casa unde locuia mama împreună cu cei doi băieţei, unul avea trei ani şi ceva, celălalt în jur de un an. acolo, linişte totală. a început să-i caute prin toate camerele, cuprins de cele mai negre presimţiri, împreună cu o vecină care-l însoţise înăuntru. i-au găsit nu după mult timp pe amândoi, înecaţi în cadă.
la aflarea ştirii, întreg oraşul a intrat în stare de şoc. „cum e posibil aşa ceva?” se întrebau toţi, fie că îi cunoşteau pe eroii tragediei, fie că nu-i văzuse în viaţa lor. cum e posibil ca o mamă, despre care cei apropiaţi spuneau că îşi iubea copiii foarte mult, să-şi omoare cu sânge rece pruncii şi apoi să încerce să se sinucidă? ce monstru putea fi în stare de o asemenea grozăvie? de-abia după câteva zile detaliile poveştii au început să iasă la iveală. pe scurt, femeia căzuse într-o depresie adâncă. singură cu doi copii (toată familia biologică îi era în Australia), într-o ţară străină ale cărei ierni lungi, grele, întunecate şi friguroase contrastau evident cu soarele şi căldura de acasă, tânara îşi dorea cu ardoare să se întoarcă alături de cei dragi. numai că un ordin judecătoresc o împiedica să-şi ia copiii cu ea, deoarece tatăl îşi exprimase temerea cum că, odată ajunşi pe celălalt continent, nu-şi va mai vedea băieţii niciodată. situaţia părea, cel puţin în mintea ei bolnavă, fără ieşire. nu se ştie cu exactitate cât s-a luptat femeia cu gândurile negre care o asaltau, cert este că doi copii nevinovaţi au murit într-un mod absurd iar un număr de alte vieţi au fost distruse pentru totdeauna.
e perfect natural să rămânem stupefiaţi în faţa sinuciderii provocate de depresie tocmai pentru că boala ne e fundamental exterioară. mintea sănătoasă nu se va putea identifica niciodată cu mecanismele care pun în mişcare o minte bolnavă (reciproca e valabilă). putem, în schimb, să ne oprim câteva secunde înainte de a formula verdicte irevocabile şi ireverenţioase pentru a reflecta asupra faptului că nu se cuvine să ne dăm cu părerea atâta timp cât datele esenţiale ale problemei sunt şi ne vor rămâne, pentru totdeauna, inaccesibile. pentru a ne accepta şi a ne asuma, cu alte cuvinte, ne-înţelegerea preaomenească.
odihneşte-te în pace, Mădălina